La multi ani, mie!

O alta zi obisnuita.

E ciudat e sa te trezesti dimineata si sa fi asaltata de multe “La multi ani-uri” atat de false, incat dau pe dinafara…dar apreciez gestul. Putini oameni care ma cunosc cu adevarat mi-au spus un sincer “La multi ani”. Aceste cuvinte valoreaza mai mult decat orice cadou. Ma bucur, dar ma si intristez in acelasi timp ca a mai trecut un an si ca nu ma mai pot bucura de aceasta varsta la infinit. Am crescut o data cu timpul, iar timpul a crescut cu mine. Am suferit, am iubit, am ras, am plans, am avut clipe frumoase, am fost tradata, am fost data la o parte, am avut parte de reusite, dar si de esecuri…

Ma bucur ca nu m-am pierdut prin lumea asta nebuna si ca niciodata nu am incetat sa mai sper…

Ce imi doresc de ziua mea? Numai sanatate, intelegere si fericire. Cred ca acestea sunt cele mai importante…

Deci, La multi ani, mie!

Aduceri aminte...

Mi-am adus aminte…
… de un fior, il uitasem

… de vremuri de mult apuse

… de cel mai simplu gest si de cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit vreodata

… de unele greseli pe care le-am facut si pe care mi-as dori sa le pot repara

… de visele distruse

… de minciuni care dor

… de prima imbratisare

… de acel zambet si de prima intrebare

… de ce mi-a spus atunci

… de ochii si zambetul lui

… de o promisiune

… de umorul cuiva

… de rautatea ce s-a cuibarit in inimile celor mai bune prietene si de indiferenta cu care ma trateaza

… de clipele petrecute alaturi de oamenii pe care i-am iubit si acum nu mai sunt printre noi

… ca peste fix o saptamana va fi ziua mea

Si ca aducerile-aminte nu fac intotdeauna bine...

Simt...

…ca parca as mai vrea sa simt ceva
...ca ma ia un frig de ganduri ce ma dezvelesc
…ca nu stiu cine sunt si ce caut/vreau

…ca sunt atat de mica intr-un Univers infinit

…ca inima imi este prea mica pentru tot ce simt si ma strange

…ca sunt ca un puzzle ce asteapta sa fie refacut

…ca traiesc degeaba intr-o lume care ma sufoaca cu indiferenta, rautate si egoism

…ca nu am cu cine vorbi .. e in van

…ca nu mai am loc in mine

…ca o clipa este mai importanta decat orice
…ca sunt invizibila, nu ma baga nimeni in seama doar cand au nevoie de ajutor...

…un gol imens

…un sictir fata de rasa umana

…nevoia de afectiune, de a-mi deschide inima cuiva

…un amalgam de trairi

…adierea rece a intunericului

…disperarea singuratatii

…mirosul tristetii, dezamagirii si neputintei

…cativa stropi ce imi picura fiinta cu neliniste si nesiguranta

…o ameteala dupa un somn neodihnitor

…o avalansa de emotii ce ma cuprind

…cum trece timpul aiurea pe langa mine

Si continui sa raman optimista si simt ca in curand va rasari si soarele pentru mine...

Doar un vis

Cativa tineri pasesc lin pe aleea strajuita de stejari a parcului, spulberand cu picioarele covorul de frunze. Vorbesc, rad, insa ea e prinsa in gandurile sale si nu le mai aude entuziasmul. Asa era si ea odata, plina de viata. Statea linistita pe o banca. Plangea, iar privirea ii era pierduta undeva in van. Se uita in jur si ofteaza lung. Vantul adie printre frunzele moarte, iar parul i se misca usor. Aerul rece o determina sa isi deschida inima. Se pierde in neantul unor intreabari pe care nu ar mai vrea sa si le puna niciodata, dar nu poate. Putin mai departe de ea, doi adolescenti se aseaza pe o banca. Ea il priveste bland, el o saruta incet. Iubise si ea la fel. Era fericita candva. Plange necontenit. Se descheie la cativa nasturi ai hainei si impinge geanta cu putere, aproape sa cada jos. Un fior o strabate usor. Ochii I se inrosii. Ii multumeste in gand lui Dumnezeu ca nimeni cunoscut nu e langa ea sa o vada. II pare rau ca nu a putut sa stearga tot ce traise odata. Ii priveste in continuare pe cei ce doi, cand dintr-o data un tanar trece pe langa ea in graba, cu capul in pamant. Ii aude suspinul si tresare. Se opri in loc. Ea si ia geanta repede si fuge. El alearga dupa ea si o prinde de mana in scurt timp. Fac schimb de cuvinte si se aseaza langa lac. Se tineau de maini in timp ce vorbeau. Nu realizau ca insasi caldura palmelor ii ucide putin cate putin. Ii povesteste ce povara a dus atata timp, iar el o priveste atent, dandu-i parul dupa ureche, fir dupa fir. Seara se lasa treptat, treptat .. Banca se pierde in caderea serii, iar copacii se contopesc. Ii sterge lacrimile si o ajuta sa se ridice. Apoi o imbratiseaza puternic. Ea zambeste rece si il saruta pe obraz. Amandoi pleaca. Fac cativa pasi. Se intoarce brusc si o striga. Ea ramane nemiscata, cu privirea in pamant. Fuge spre ea si o saruta puternic. 

Ma trezesc debusolata si imi dau seama ca a fost doar un simplu vis. Era prea frumos ca sa fie adevarat...

Ganduri matinale

8:28 am.

Stii diminetile acelea in care nu ai chef de nimic, nici sa opresti alarma telefonului, nici sa te ridici din pat, nici sa iti deschizi ochii. Dar totusi nu ai incotro si trebuie sa o faci si sa te pregatesti pentru o noua dimineata tampita ca cea de azi, de exemplu.

Ma plictisesc si trebuie sa plec la scoala, de unde presimt ca o sa ma intorc foarte repede. Ma apuca scarba cand ma gandesc ca am sa pierd timpul pe acolo. Urasc practica, desi e prima oara cand fac. As sta toata ziua sau mai bine toata saptamana, ca azi infofolita, band un ceai fierbinte si ascultand muzica.

Am o multime de zile in care nu am chef de nimic. In plus se mai aduna si zilele in care mai am ceva chef de cate ceva, dar le las de izbeliste din cauza ca sunt prea indispusa ca nu arat bine, ca nu imi sta bine parul, ca vreau haine noi si multe altele. E greu. Imi este foarte greu sa ma mobilizez sa fac ceva cu adevarat sa imi fie bine. Am zile cand sunt deprimata si ma napadesc amintirile si devin foarte sentimentala, off. Viata asta nu e deloc asa cum as vrea sa fie. Intotdeauna imi lipseste ceva, acel ceva care sa ma faca fericita. In alte zile visez cu ochii deschisi chiar si cand merg pe strada. Asta pana ajung la scoala, cand trebuie sa ma concentrez si sa devin iar serioasa si responsabila. Cei ce ma cunosc spun ca sunt o persoana vesela si optimista, dar eu stiu mai bine ce e in sufletul meu. Gata incep sa aberez, mai bine plec la scoala.

Zile amare

Imi fiecare moment imi doresc sa dorm, sa ma trezesc peste cativa ani. In mintea mea se dau adevarate batalii. Atatea dureri, atatea temeri, atatea probleme, atata stres din toate directiile. Nu mai pot face fata. Sunt ca o cetate sub asediu, iar oamenii si timpul sunt inamicii. M-am baricadat inauntru si ma hranesc cu singura firimitura de speranta.
Sunt confuza. Ma detasez incet, incet de mine si ma simt straina.

Am sufletul in perfuzii

Coplesita de sentimente, ma pierd printre ganduri si intrebari. O fi oare un nou inceput? Tristetea iarasi a pus stapanire pe sufletul meu. Gustul singuratatii mele in aceasta lume ma ameteste. Ma doboara de fiecare data. Am nevoie de cineva care sa ma ajute sa ma ridic. Mint cand spun ca nu mi-e dor de iubire. Ma simt depasita si neputincioasa. Totul este alb-negru. Ploua, e frig. Natura este moarta, la fel ca si sufletul meu. Ma simt singura. Merg mai departe cu vise pictate si iluzii desarte. Noaptea nu am somn, ma foiesc, ma gandesc. Cu privirea in pamant nu zaresc nimic, cand privesc spre viitor. Am crezut ca o sa treaca, dar tot ce a trecut a fost timpul, dar acesta nu se va mai intoarce niciodata.
Cu ochii inlacrimati, zambesc rece .. cuvintele sunt lacrimile sufletului meu.

Si daca dragoste nu e parca e bine

Ploua. Ploua incet si monoton de o saptamana. Soarele nu mai vrea sa rasara. E intuneric si frig. Sunt fericita si impacata cu mine insami. Fiecare picatura a spalat si ultimele dureri pe care sufletul meu le mai resimtea. Mi-e mult mai bine fara tine. Nu mai exista amintiri, vantul acesta de octombrie le-a maturat. Le-a dus undeva departe. Sper sa raman acolo. Sa nu mai navaleasca peste mine in viitor. Meritam sa ma linistesc. In mintea mea era prea multa dezordine.